Fiind la cursul de jurnalism social, am avut ocazia să scriu despre viaţa unui nevăzător total. Cazul este deosebit prin faptul că Grigore Rusu, acesta este numele persoanei, se descurcă de minune cu toate iar lipsa vederii nu-l împiedică să ieie de la viaţă ce este mai bun. A devenit nevăzător din întâmplare…

…Se jucau cu prietenii de-a aruncata bolovanilor în apă de pe podul care trecea pe deasupra unui pârău. Aici a şi căzut din întâmplare.

 

Este povestea lui Grigore Rusu, în vârstă de 39 de ani, înscris în lista celor 9500 de persoane cu disabilităţi vizuale din Republica Moldova.

 

La vârsta de cinci ani, şi-a pierdut vederea parţial, dintr-o simplă glumă: a fost aruncat de pe pod de o fetiţă. Astfel, la vârsta de şase ani, când trebuia să meargă la şcoală, vedea doar 70%. Din acest motiv, a fost dat la şcoala pentru persoane cu disabilităţi vizuale din Bălţi «Nikolai Ostrovski», unde a studiat opt ani. Apoi, a venit în capitală, la şcoala serală pentru nevăzători, unde a absolvit zece clase.

 

În anul 1988, după absolvire, a fost angajat la Întreprinderea Municipală «Luminteh», unde se produceau iluminatoare de proporţii destinate întreprinderilor mari. În pofida faptului că activitatea la această întreprindere n-a durat mult, Grigore are amintiri foarte luminoase legate de această perioadă. Anume atunci, se organizau multe campionate între organizaţiile de persoane cu deficienţe vizuale, atât pe teritoriul Moldovei, cât şi între fostele republici URSS. «Am participat la alergări pe distanţa de 400 m, 800 m şi 1500 m. Atunci Moldova a luat locul 4 din 15. De asemenea, am participat la competiţiile de înot în stil liber pe distanţa de 100 m şi 200 m. Era mult mai bine atunci, deoarece ne simţeam şi noi apreciaţi. Primeam chiar şi premii», îşi aminteşte cu nostalgie Grigore.

 

Cu trei ani mai târziu, Grigore Rusu s-a angajat la Biblioteca Specială a Societăţii orbilor din Moldova, care ulterior a devenit Centru de Informare şi Reabilitare. Aici, el a început să lucreze în calitate de operator-controlor de sunet, în pofida vederii slabe, şi a rămas să muncească până în prezent, împreună cu soţia lui, Irina Rusu. Soţia are vederea slabă, totuşi, este instructor de orientare şi mobilizare şi îi învaţă pe beneficiarii Centrului să se deplaseze şi să se orienteze în spaţiu. Chiar dacă vederea îi este slabă, Irina se deplasează fără baston şi se descurcă de minune.

 

Prima experienţă

În anul 2001, în urma mai multor încercări ale medicilor din Ucraina şi Rusia de a-i restabili vederea, Grigore Rusu a devenit nevăzător total. Acest moment a fost unul dificil în viaţa lui, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihologic. «La început, îmi era frică, chiar dacă aveam un însoţitor. Nu ştiam cum voi găsi uşa la troleibuz. Mă bucuram până şi de faptul că transportul este vechi şi se aude când se deschid uşile. Însă, mi-a trebuit o singură dată ca să mă obişnuiesc», îşi aminteşte Grigore.

Pe lângă faptul că lipsa vederii era o experienţă nouă şi dureroasă pentru el, reacţiile de nepăsare ale oamenilor au mai adăugat la această durere.

«La noi în Moldova, oamenii sunt insensibili şi absenţi la deficienţele persoanelor din jurul lor. Deseori, când aşteptam troleibuzul în staţie, întrebam de oameni ce număr este, dar nimeni nu răspundea. În Rusia oamenii sunt mult mai receptivi. Acolo mă ajutau să urc în troleibuz şi-mi ofereau şi scaun, pe deasupra», spune cu regret Grigore. «Astfel, fiind în Chişinău, odată am urcat în troleibuzul de care nu aveam nevoie, căci nu-i cunoşteam numărul. Abia pe drum mi-am dat seama că nu este ruta mea, după cotiturile şi staţiile pe care le făcea. În ziua aceea am călătorit foarte mult».

 

Alte obstacole

În afară de aceste momente neplăcute, Grigore se mai confruntă şi cu alte greutăţi. În Chişinău nu sunt condiţii favorabile pentru deplasarea persoanelor cu disabilităţi vizuale. O problemă cu care se confruntă Grigore Rusu, la momentul de faţă, sunt gropile de pe trotuare şi lipsa barelor de orientare de pe marginea trotuarelor. Staţionarea nepotrivită a troleibuzelor, la fel, este o problemă gravă pentru nevăzători. «Eram în troleibuz şi am ajuns deja la staţia la care trebuia să cobor. Şoferul a oprit chiar în faţa unui pilon din staţie. Nu puteam să ştiu că în faţa uşii prin care trebuia să cobor era acel obstacol şi, când am coborât, m-am lovit chiar de acel stâlp», spune Grigore Rusu cu un zâmbet pe buze. «Atunci, am mers la Primărie şi i-am rugat să facă ceva ca să evităm asemenea incidente, la care ei mi-au răspuns: «Da ce, vrei să mutăm stâlpul?»

 

Veronica Matei, metodistă la Centrul de Informare şi Reabilitare, spune că deseori nevăzătorii sunt frustraţi din cauza obstacolelor pe care le întâlnesc, iar lipsa de condiţii le creează multe incomodităţi. «Tendinţa noastră este să le dezvoltăm memoria musculară şi vederea facială care îi ajută la deplasare», continuă Veronica.

 

Haz de necaz

Viaţa unui nevăzător, desigur, este marcată de multe dificultăţi, dar are şi momente nostime, pe care le ţii minte pentru totdeauna. «La momentul când abia apăruseră telefoanele mobile, eu încă nu ştiam de ele. Atunci când trecea pe lângă mine cineva care vorbea la telefon, eu credeam că vorbea cu mine şi-i răspundeam. El spunea: «Noroc!», iar eu îi răspundeam; el întreba: «Ce mai faci?» şi eu începeam să-i povestesc. Când înţelegeam, în sfârşit, că nu sunt ascultat, îmi dădeam seama că nu se vorbea cu mine».

 

Acasă se descurcă de minune, deoarece are şi susţinerea soţiei sale. La cei 27 de ani, Irina a învăţat deja să accepte şi să preţuiască omul cu calităţile şi neajunsurile lui. «Eu cred că cel mai important lucru în viaţă este să accepţi omul aşa cum este el. Toate celelalte nu merită atenţie. Sunt mulţumită de faptul că am lângă mine o persoană care poate să mă ajute şi să mă înţeleagă», spune cu mândrie Irina.

Grigore face orice lucru casnic: repară robinete şi uşi, pregăteşte bucate gustoase, deretică prin casă. Toate aceste lucruri elementare le-a învăţat atât la Centrul de Reabilitare din Moscova, cât şi la Centrul de Informare şi Reabilitare din Chişinău, unde lucrează la momentul de faţă.

«Centrul oferă servicii de instruire pentru persoanele cu vedere redusă şi pentru nevăzători. Aici, beneficiarii pot obţine consiliere şi asistenţă juridică, reabilitare elementară, cursuri de orientare şi mobilizare», spune Tatiana Chiper, directorul Centrului de Informare şi Reabilitare. Directorul adaugă că acest centru dispune de o bibliotecă în care pot fi găsite programe cu sinteză vocală, cărţi sonore şi în limbaj Braille. «Noi colaborăm cu alte 40 de organizaţii primare ale Societăţii Orbilor din Moldova. Dacă ei nu pot veni la noi, le trimitem materiale prin poştă», încheie ea.

 

 

Chiar dacă îşi face cu brio lucrul casnic, se mai întâmplă ca Grigore să facă şi nişte gafe. «Mi-amintesc şi acum când, odată, soţia a fiert laptele şi a pus castronul lângă chiuvetă să se răcească puţin. De obicei, acolo stau vasele murdare şi alte vase cu apă, iar noi memorizăm obiectele după locul lor. Mi-am terminat lucrul meu prin casă şi voiam să spăl vesela. În ziua aceea nu aveam apă, iar eu am crezut că în castronul cu lapte era apă fierbinte. Deci, fără să mai stau pe gânduri, m-am apucat să spăl vesela şi iată aşa am spălat vesela în lapte!»

Atât Grigore, cât şi Irina încearcă să facă haz din toate aceste gafe. Ei au înţeles că nimic nu costă mai mult decât o relaţie fericită în familie, iar toate celelalte lucruri pot fi recompensate.

«Desigur că se întâmplă să mai spargă şi câte o farfurie, dar nu fac mare caz din asta. Odată, însă, o întâmplare m-a sufocat. Aşteptam oaspeţi şi aveam de gând să fac rasol. L-am rugat pe Grigore să taie carnea şi… a tăiat-o… de două degete fiecare bucăţică. Când am văzut că mi-a stricat carnea, am început să plâng. Îmi făceam griji ce-o să pun oaspeţilor pe masă. Până în final totul s-a rezolvat, dar anume acest moment a fost unul tragic pentru mine», îşi aminteşte cu duioşie Irina.

Şi în vizită la prietenii săi, Grigore e meşter la făcut gafe. «Odată, am fost în ospeţie la o prietenă a familiei noaste. Când veni timpul să servim cafeaua, stăpâna m-a trimis la bucătărie după zahăr. Din întâmplare, în locul zahărului stătea sarea. Eu n-am gustat-o, ci am adus cutia pe masă. Stăpâna, vrând să facă un serviciu, a pus tuturor sare în cafea şi tocmai la sfârşit a gustat din cafea. Atunci nimeni dintre noi n-am mai putut să servim cafeaua», povesteşte cu mult haz Grigore.

Pe lângă toate bucuriile zilnice, soţii Rusu mai au o bucurie de sus: Irina aşteaptă un copil. Acum ambii se pregătesc de sosirea primului născut al familiei Rusu.