Astăzi în ţară, precum şi în întreaga lume, tehnologiile informaţionale avansează cu o viteză enormă şi s-ar părea că mijloacele de trai se îmbunătăţesc din zi în zi. Totuşi, societatea de azi are un mare handicap: familii distruse, părinţi care renunţă la copiii lor de dragul plăcerilor, copii care au rămas în voia soartei şi primesc educaţie din stradă. Cel mai trist lucru este că numărul acestor cazuri este în creştere.

Următoarele două articole reflectă realităţi din viaţă, realităţi care se cer schimbate.

Speranţele nu încolţesc pe nisip.

Statisticile din ultimii trei ani ne relatează următoarele despre copiii abandonaţi: în anul 2001 numărul de copii abandonaţi constituia 1578, încadraţi în 97 de şcoli internat şi 1243 de familii care au decis să ofere o tutelă acestor copii. Doar cu un an mai târziu numărul celor fără de speranţă a crescut cu 200, iar în 2004 acest număr a ajuns la 1788 de copii, 1788 de inimi rănite care şi-au găsit adăpost în 153 de orfelinate.

Iată ce a spus unul dintre aceşti copii, viaţa căruia nu este altceva decât o călătorie marcată de tristeţe şi amărăciune:“Dacă voi ieşi de aici, voi fi mai bun…”- este o dorinţă subjugată unor circumstanţe, o dorinţă simplă, la prima vedere, dar care e dependentă de un singur “dacă…”. E dorinţa unui copil de 14 ani, Artur. Paisprezece ani de existenţă, dintre care nouă ani de pribegie: Odesa, Bălţi, Floreşti, Făleşti, Cupcini.

Doar la cei 5 anişori ai săi soarta a decis să-i joace festa: tatăl său l-a dispreţuit şi a hotărât să nu-şi mai asume responsabilitatea să-i ofere o bună educaţie lui Artur, asigurându-i un viitor luminos. Părăsindu-l, a plecat în lumea mare, în căutarea unei sarcini mai uşoare decât aceea de a fi tată.

Şi, după cum “o nenorocire nu vine niciodată singură”, la numai doi ani după acest prim atac al destinului, soarta i-a mai jucat o festă: închisoarea i-a furat singura nădejde pe care o mai avea Artur, mama sa, iar el a fost aruncat în vâltoarea vieţii, ca un pui micuţ din cuibul dragostei materne. Aşa au început anii pribegiei fără de speranţă, prin spitalele din Bălţi, Floreşti, Făleşti, doar pentru a-i prelungi existenţa de la o zi la alta.

Acum Artur şi-a găsit un refugiu temporar în orfelinatul de la Cupcini. Totuşi, cea mai mare dorinţă a lui e “să-şi întâlnească nişte părinţi creştini, datorită cărora el va deveni alt om”. “Ce folos c-am să mă schimb”, mărturisea Artur, “dacă copiii sunt răi şi vorbesc urât, iar dacă nu eşti ca ei, primeşti bătaie”.

“Dacă voi avea o familie şi părinţi creştini, eu mă voi schimba”- aşa gândeşte Artur la cei 14 ani de existenţă dură.

Visul lui cel mare e “să poată răspunde la orice întrebare”. Mă întreb dacă în inima vreunui alt copil de vârsta lui s-ar fi putut naşte un astfel de gând şi oare câte gânduri de acest fel se întâlnesc în “sufletele celor mai trişti decât noi”?

Ce putem face noi? Este oare posibil ca speranţa acestui copil să încolţească? Cum?

“Un copil e ca o floare”, spunea cineva, “ce-ţi încântă privirea şi te îmbată cu parfumul ei clipă de clipă”. Copiii sunt slava părinţilor, sunt curcubeul lacrimilor lor. Ei înseamnă continuitate, viitor şi perspectivă.

De aceea, dragi părinţi, nu vă traumaţi copiii, părăsindu-i pe valurile atât de nesigure ale acestei vieţi. Nu respingeţi această comoară, de care nu oricine are harul să se bucure.

Să preţuim deci această moştenire, această cunună de slavă drept cel mai mare dar din partea lui Dumnezeu.

 

El n-a ştiut să fie tată!

 

Fiecare din noi suntem prezenţi an de an la astfel de evenimente măreţe ca şi căsătoria. De obicei, este un eveniment la care toţi sunt cuprinşi de valul emoţiilor fierbinţi ale tinerilor îndrăgostiţi. Este ceremonia în care dragostea este subiectul principal de discuţie. Dar oare imaginea acestor sentimente reprezintă şi profunzimea lor? Voi veni cu câteva statistici: în anul 2001 din 21065 de căsătorii înregistrate, 10808 s-au soldat cu divorţ, ceea ce constituie 51,31%. Doi ani mai târziu arta divorţului a atins numărul de 58,78%, iar în anul 2004 numărul a crescut până la 59,28%.

Este un tablou trist şi ne dăm bine seama că, în majoritatea cazurilor, cauza divorţului este comportamentul imoral al unuia dintre parteneri, iar uneori chiar al ambilor. Iar dacă e să privim dincolo de aceste cifre, vom vedea copii suferind, copii care cad pe calea desfrâului şi nu-şi mai revin niciodată.

Copiii, care trec prin experienţa divorţului, sunt sigilaţi cu amprenta durerii pentru toată viaţa. Un astfel de sigiliu a fost pus pe o inimă, un suflet care a fost privat de dragoste şi afecţiune din partea tatălui pentru o perioadă de mai mult de paisprezece ani. Această inimă poartă un nume, Valentina, un nume ce-şi caută o realizare în viţă.

La cei nouăsprzece ani de experienţă dură, Valentina a reuşit deja să guste din pâinea amară a despărţirii, despărţire care n-a uitat să arunce ecouri triste asupra vieţii acestei fiinţe. Nouăsprzece ani de durere, dintre care cinci ani de scene dramatice dureroase pe arena vieţii familiale, iar paisprezece marcaţi de un zbor frânt. Avea doar cinci anişori când destinul, în toată cruzimea lui, i-a tăiat o aripă şi i-a frânt zborul pentru toată viaţa.

Aşa s-a întâmplat că tăticul Valentinei a început să neglijeze rolul său măreţ de “cap al familiei” şi tată a doi copii, încercând “să se relaxeze” în practicarea alcoolului şi în relaţii intime în afara căsătoriei. Acest fapt a declanşat o adevărată luptă în familie, soţia d-lui încercând să salveze integritatea căsătoriei şi a familiei. Dar toate încercările defensive din partea soţiei se soldau cu agresiuni fizice şi morale.

Fiind obosită de atâta indifefrenţă şi trândăvie din partea soţului, chinuită de bătăile zilnice şi nemaiputând să suporte consecinţele alcoolului, mămica Valentinei şi-a alungat soţul de acasă. A făcut lucrulacesta cu scop să pună capăt torturilor şi să-şi protejeze viaţa şi viitorul copiilor. Dar oare lipsa unui tată asigură o temelie puternică pentru familie, fericirea mamei şi un viitor sigur pentru copii?

“Când îmi privesc prietenii cum îşi îmbrăţoşează tăticii şi se topesc în îmbră ţişările lor, simt mii de cuţite înfipte toate odată în inima mea”, astfel îşi exprimă Valentina durerea care a încolţit în inima ei încă paisprezece ani îîn urmă.

“E foarte greu să trăieşti fără tată, iar când am nevoie de el, nu este alături”- este dorinţa cea mai profundă a unei inimi trecută prin filiera unei suferinţe dureroase.

Părinţii sunt totul pentru copiii lor; sunt cei care le-au dat viaţă, cel mai sigur adăpost la vreme de necaz, sunt aripile care îl poartă pe copil prin viaţă în împlinirea visurilor lui măreţe.

Dragi părinţi, să nu-I lăsăm pe copiii noştri fără de aripi, fără nici o speranţă pentru viitor!